1 DEC. 1918, Marea Unire: 100 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România

La 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Ziua de 1 Decembrie este Ziua Naţională a României, informeazã AGERPRES.

Citește Ultimele Știri

Rata locurilor de muncă vacante din Uniunea Europeană era de 2,2% în trimestrul trei din 2018, stabilă comparativ cu precedentele ...
Citește Mai Mult
Un stat membru al Uniunii Europene nu poate impune operatorilor de transport cu autocarul să controleze paşapoartele şi permisele de ...
Citește Mai Mult
Preşedintele Klaus Iohannis a semnat miercuri decretul privind promulgarea Legii pentru ratificarea Convenţiei dintre România şi Regatul Spaniei pentru eliminarea ...
Citește Mai Mult

Basarabia a fost prima provincie românească care s-a unit cu România. În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia şi-a proclamat independenţa la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România. La 15/28 noiembrie 1918, a avut loc al doilea mare moment din procesul de reîntregire naţională a statului român, când Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, ”unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”, potrivit volumului ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat în toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi ale prăbuşirii Austro-Ungariei. Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat, în unanimitate, o declaraţie redactată de Vasile Goldiş, privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza ”printre naţiunile libere” (în baza dreptului naţional ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa), potrivit volumului menţionat anterior. Se sublinia, astfel, necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate ”să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române”. Totodată, se cerea ”afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”. Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918. Declaraţia de la Oradea, care afirma dreptul naţiunii române la autodeterminare, precum şi ideea convocării adunării naţionale a reprezentat un act cu o semnificaţie istorică deosebită privind procesul de unificare naţională.

 

Foto: (c) ILIE BUMBAC / AGERPRES FOTO

Dacă ți-a plăcut articolul, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook.
Urmărește-ne pe Facebook, mulțumim pentru apreciere!


A urmat constituirea, ca organ de conducere al românilor, a Consiliului Naţional Român Central la Budapesta (17/30 octombrie, cu sediul la Arad din 21 oct/3 nov.). Era format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel Vlad) şi şase social-democraţi (Tiron Albani, Ioan Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu), notează sursa de mai sus. La 18/31 octombrie, prin Proclamaţia către naţiunea română, se aducea la cunoştinţa opiniei publice constituirea Consiliului Naţional Român Central, ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum şi principiile sale de acţiune.

La 5/18 noiembrie 1918, manifestul ”Către popoarele lumii”, tipărit în română, franceză şi engleză, a fost lansat de Marele Sfat Naţional din Transilvania. Manifestul dezvăluia opresiunea exercitată de clasa stăpânitoare a poporului maghiar şi refuzul guvernului de la Budapesta de a recunoaşte poporului român dreptul la autodeterminare şi aducea la cunoştinţa opiniei publice internaţionale poziţia românilor. A urmat lansarea, la 7/20 noiembrie, a Manifestului privind convocarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, care începea cu cuvintele ”Istoria ne cheamă la fapte”: ”În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (…) naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”, potrivit lucrării ”Istoria românilor” (vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).

Consiliul Naţional Român Central s-a întrunit la 9/22 noiembrie 1918 şi a adoptat o Notă Ultimativă care cerea guvernului maghiar ”puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”. Răspunsul era aşteptat până la 12 noiembrie. Tratativele între delegaţia Consiliul Naţional Român Central şi cea a Consiliului Naţional Maghiar au avut loc la Arad, între 13 şi 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziţii, tratativele au eşuat, notează aceeaşi lucrare.

 

Foto: (c) NICOLAE BADEA / AGERPRES FOTO


În acest context, Consiliul Naţional Român Central, prin Vasile Goldiş, a declarat că ”naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”. Consiliul Naţional Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iaşi, unde se refugiase guvernul român şi familia regală, şi a trecut la organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru ”unitatea naţională a tuturor românilor”.

Astfel, la data hotărâtă, se aflau în Sala Unirii (fost cazinou militar) din Alba Iulia, pe lângă cei 1.228 de delegaţi (deputaţi) aleşi în circumscripţiile electorale cât şi ai tuturor instituţiilor şi organizaţiilor politice, culturale, profesionale, de învăţământ, religioase, militare, de femei, de sindicat ş.a., şi ”peste 100.000 de ţărani, muncitori şi orăşeni veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte, de la Iza maramureşeană până la Dunărea bănăţeană, din ţara Bârsei până la Crişuri” potrivit volumului ”Scurtă istorie a românilor” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).

Preşedintele Consiliului Naţional Român Central, Ştefan Cicio-Pop, a rostit cuvântul de deschidere, subliniind importanţa istorică a momentului şi misiunea adunării.

Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiş, în care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc şi a prezentat spre primire rezoluţia redactată de Consiliul Naţional Român Central. A subliniat, între altele, caracterul actului ce trebuia înfăptuit: ”Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă. Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă … teritoriile locuite de români au fost teritorii româneşti. După drept şi dreptate, românii din Ungaria şi Transilvania, împreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuiesc să fie uniţi cu regatul român”.

 

Foto: (c) SEBASTIAN OLARU / AGERPRES FOTO


În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale:

”I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire; liberă propagandă a tuturor gândirilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Naţională dă expresiune dorinţei sale, ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aci în monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acestor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertate şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunii sale faţă de Puterile Aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea de ghearele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.” (volumul ”Unirea Transilvaniei cu România 1918”, Editura Politică, 1978).

În discursul său, Iuliu Maniu a rugat Adunarea Naţională să primească proiectul de rezoluţie, ”pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. Josif Jumanca a exprimat, de asemenea, adeziunea social-democraţilor români la unire, ”pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul”. În cuvântarea sa, episcopul Ioan I. Papp al Aradului a subliniat asemănarea acestei zile cu ziua de 15 mai 1848, iar întreaga adunare, sub influenţa acestei amintiri, a intonat imnul naţional ”Deşteaptă-te române!”.

În urma acestor cuvântări, Rezoluţia de unire a fost adoptată în unanimitate. Totodată, la propunerea lui Alexandru Vaida-Voevod, Adunarea a aprobat componenţa Marelui Sfat Naţional, organism cu caracter legislativ, format din reprezentanţi ai diferitelor profesii şi categorii sociale. Votată într-o atmosferă de entuziasm, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare. Cei peste 100.000 de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia adunaţi pe Câmpul lui Horea au aprobat cu aclamaţii entuziaste hotărârea de unire necondiţionată şi pentru totdeauna a Transilvaniei cu România, notează ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

 

Foto: (c) CORNEL CEPARIU / AGERPRES FOTO


Trebuie amintit faptul că în ziua în care Adunarea Naţională de la Alba Iulia adopta istorica hotărâre, regele Ferdinand şi regina Maria intrau în Bucureşti, după doi ani de refugiu la Iaşi. Astfel, Bucureştiul a redevenit capitala României întregite. Ziarul Mişcarea, în articolul ”Plecarea Suveranilor”, din 16 noiembrie 1918, consemna următoarele: ”Pentru vechea capitală a Moldovei se încheie un capitol de istorie. Porţile Iaşului s-au deschis larg acum doi ani pentru a primi pe Suverani, care veneau cu drapelul şi oştirea ţării, pentru a duce mai departe lupta pentru înfăptuirea visului secular al românismului. Erau zile de restrişte şi durere. Aici însă, pe pământul binecuvântat al Moldovei, în cetatea lui Ştefan cel Mare şi a lui Cuza-Vodă, Regele şi Regina au trăit zilele cele mai grele, dar şi cele mai mari din viaţa poporului român.” (”Istoria românilor”, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).

Prin Decretul-lege nr. 3631 din 11/24 decembrie, publicat în ”Monitorul Oficial” nr. 212 din 13/26 decembrie, se consfinţea pe plan intern unirea: ”Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt şi rămân de-a pururi unite cu Regatul României”, conform volumului amintit mai sus.

 

Foto: (c) EUGENIA PAŞCA / AGERPRES FOTO


Regele Ferdinand şi regina Maria au întreprins, în mai 1919, un lung turneu în Transilvania, oprindu-se la Braşov, Făgăraş, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad, Ţebea, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistriţa, Careii Mari, Baia Mare, Oradea. Au fost însoţiţi de Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent şi de alte oficialităţi. S-au bucurat de o primire călduroasă, adesea entuziastă, consemnează Ioan Scurtu în volumul ”Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I” (vol. II, Editura Enciclopedică, 2004).

 

Foto: (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO


La 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, a avut loc solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh. În Proclamaţia către ţară, regele Ferdinand afirma, între altele: ” (…) mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfele lor, au asigurat unitatea naţională; şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”, notează volumul amintit anterior.

Parlamentul României a hotărât, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, potrivit www.cdep.ro.

 

Foto: (c) MIRCEA ROŞCA / AGERPRES FOTO


Între 1866, anul în care principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depunea jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante, a Locotenenţei Domneşti şi a Guvernului, fiind proclamat Domnitor al României, sub numele de Carol I (domnitor, 1866-1881; rege 1881-1914), şi momentul abdicării regelui Mihai I (1927-1930; 1940-1947), la 30 decembrie 1947, Ziua Naţională a României se sărbătorea la 10 Mai, cu mult fast.

Ziua abdicării regelui a marcat începutul dictaturii comuniste în România, care a fost proclamată republică populară. Începând cu anul 1948 şi până la 23 august 1989, ziua de 23 august a fost sărbătorită drept Zi Naţională a României. La 23 august 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România ieşea din alianţa cu Puterile Axei (Germania, Italia şi Japonia), declara încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaţilor (Franţa, Imperiul Rus, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) şi declara război Germaniei naziste şi Ungariei horthyste.

 

Foto: (c) ILIE BUMBAC / AGERPRES FOTO


Primul 1 Decembrie ca Zi Naţională a României a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990. De atunci, în fiecare an, atât în Bucureşti cât şi în majoritatea oraşelor din întreaga ţară au loc parade militare şi sunt organizate numeroase ceremonii ce cuprind depuneri de coroane, dar şi alte manifestări.

Foto: basilica.ro