Istoria Românilor: Martiriul domnului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu şi al fiilor acestuia

Constantin Brâncoveanu s-a născut la 15 august 1654, în satul Brâncoveni (judeţul Olt). Era fiul marelui boier Papa Brâncoveanu şi al Stancăi, fiica marelui postelnic Constantin Cantacuzino, bunicul său dinspre tată fiind Preda Brâncoveanu, mare vornic, nepot al lui Matei Basarab, informeazã AGERPRES.

Citește Ultimele Știri

România a câştigat 15 medalii, dintre care şapte de aur, la Balcaniada de Juniori I şi II de la Belgrad, ...
Citește Mai Mult
O campanie care are scopul conştientizării profesioniştilor din domeniul furnizării serviciilor de sănătate, precum şi a pacienţilor asupra importanţei îngrijirilor ...
Citește Mai Mult
Naţionala masculină de baschet a Spaniei a devenit campioană mondială pentru a doua oară în istoria sa, după o victorie ...
Citește Mai Mult

Ajuns pe tronul Ţării Româneşti la 29 octombrie 1688, Constantin Brâncoveanu a domnit peste 25 de ani, între 1688-1714, o domnie lungă ce a asigurat o relativă linişte şi prosperitate a ţării, domnul având ca principal ţel şi folosind toate mijloacele pentru a asigura autonomia acesteia. ”În istoria românilor, personalitatea lui Constantin Brâncovenu ocupă un loc privilegiat de om politic, mecenat şi ctitor”, după cum se subliniază în volumul ”Constantin Brâncoveanu” (coordonatori Paul Cernovodeanu şi Florin Constantiniu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989).

Constantin Brâncoveanu a beneficiat de o creştere şi o educaţie alese, de care s-a ocupat în mod special unchiul său din partea mamei stolnicul Constantin Cantacuzino, cunoscut cărturar, care l-a iniţiat pe viitorul domn şi în tainele diplomaţiei europene.

Încă de la începutul domniei sale, Brâncoveanu s-a dovedit profund ataşat „intereselor ţării şi ale neamului românesc întreg”, după cum scria Nicolae Iorga. Având calităţi deosebite de om politic şi diplomat, evidenţiate de toţi cei care l-au cunoscut, Constantin Brâncoveanu s-a înconjurat de colaboratori iscusiţi iar Curtea domnească din Bucureşti a concentrat, în epocă, o intensă activitate diplomatică, care a vizat, deopotrivă, interesele tuturor celor trei principate române.

Şi-a început domnia în împrejurările impunerii dominaţiei habsburgice asupra Transilvaniei şi a intuit grava primejdie ce plana asupra acestui principat dar şi asupra Ţării Româneşti. Spre finele veacului al XVII-lea, Principatele Române erau în atenţia politicii europene ca urmare a tendinţelor expansioniste ale Imperiului habsburgic, care urmărea crearea unui nou echilibru politic în răsăritul Europei. Brâncoveanu a urmărit menţinerea unor raporturi bune cu Poarta, pentru a păstra statutul politico-juridic deosebit al Ţării Româneşti, şi mai apoi, ca o contrapondere la ameninţarea turcă şi la cea austriacă, a intensificat şi relaţiile cu Rusia.

Dacă ți-a plăcut articolul, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook.
Urmărește-ne pe Facebook, mulțumim pentru apreciere!

În Bucureşti s-a preocupat de înfrumuseţarea palatului domnesc (situat pe locul Curţii Vechi), de construirea unei noi artere care să înlesnească drumul spre Mogoşoaia (1692 – Podul Mogoşoaia, azi Calea Victoriei). A construit, de asemenea, Hanul Sfântul Gheorghe, Biserica Sfântul Gheorghe Nou ş.a. Între 1694-1695 a fost înfiinţată Academia domnească de la Sfântul Sava. Domnia lui Brâncoveanu coincide şi cu afirmarea „stilului brâncovenesc” în artă şi arhitectură, sinteză a unor elemente renascentiste şi baroce, grefate pe vechi tradiţii artistice locale. Monumentele cele mai reprezentative ale acestui stil sunt Palatul domnesc de la Mogoşoaia, construit în 1702, şi Mânăstirea Hurezi (a cărei zidire a început în 1690), unde Constantin Brâncoveanu şi-a dorit să fie înmormântat.

După instaurarea stăpânirii Habsburgilor asupra Transilvaniei, Brâncoveanu a fost un sprijinitor al ortodoxiei în acest teritoriu. Astfel, în timpul domniei sale au fost ctitorite lăcaşuri de cult – biserica de la Făgăraş şi mânăstirea de la Sâmbăta de Sus -, au fost reparate biserici şi schituri, au fost trimise în Transilvania cărţi tipărite în Ţara Românească, dar şi meşteri tipografi.

Constantin Brâncoveanu a fost şi un sprijinitor al ortodoxiei, culturii şi spiritualităţii popoarelor asuprite din cuprinsul Imperiului Otoman. Brâncoveanu a avut cu Orientul creştin, cu comunităţile din Anatolia şi Siria, din Ierusalim şi Egiptul de nord legături directe (”Constantin Brâncoveanu” (coordonatori Paul Cernovodeanu şi Florin Constantiniu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989).

De o importanţă cu totul deosebită a fost activitatea de tipărire organizată şi finanţată de Constantin Brâncoveanu, în cadrul celor cinci tipografii – la Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Râmnic şi Episcopia Buzăului.

Constantin Brâncoveanu a avut patru băieţi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei -, care au sfârşit tragic alături de tatăl lor, la Istanbul, la 15 august 1714, şi şapte fete.

Suspectat de Înalta Poartă, Constantin Brâncoveanu este mazilit la 24 martie 1714. A fost dus, împreună cu toată familia sa, la Istanbul şi întemniţat la Edicule. La 15 august 1714, chiar în ziua în care împlinea 60 de ani, Constantin Brâncoveanu a fost executat prin tăierea capului, la Istanbul, la fel şi cei patru fii ai săi şi sfetnicul Ianache Văcărescu. Constantin Brâncoveanu a fost silit să asiste, înainte de a fi executat, la uciderea celor patru copii ai săi. Trupurile decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar cel al lui Brâncoveanu a fost ulterior recuperat, la rugăminţile doamnei Maria, văduva voievodului, şi îngropat pe insula Halki, din Marea Marmara. Abia în 1720, cu mare greutate, osemintele lui Brâncoveanu au putut fi aduse şi înhumate la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria voievodului.

”Gospodar, credincios, iubitor de artă şi de cultură, Constantin Brâncoveanu este una din figurile cele mai de seamă ale trecutului nostru. El simbolizează epoca de strălucire a spiritului românesc. Iar sfârşitul său tragic, suportat cu tărie de suflet adevărat creştinească, adaugă chipului său aureola de martir”, scria despre principele muntean Constantin C. Giurescu în sinteza sa ”Istoria românilor”.

”Sfârşitul tragic al lui Constantin Brâncoveanu şi al celor patru fii ai săi a impresionat profund pe contemporani. Sângerosul act din capitala otomană, împrejurările execuţiei (fiii ucişi sub ochii tatălui lor, îndemnul adresat de nefericitul părinte celui mai mic dintre copii de a nu abjura credinţa strămoşească) şi, înainte de toate, puternica personalitate a celui dat călăului au şocat imaginaţia contemporanilor, cărora le-a rămas întipărită în memorie amintirea oribilului sfârşit al Brâncovenilor la 15 august 1714” (”Constantin Brâncoveanu”, coordonatori Paul Cernovodeanu şi Florin Constantiniu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989).

Voievodul Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi sfetnicul Ianache Văcărescu, martirizaţi la Constantinopol în ziua de 15 august 1714, au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în 1992, fiind pomeniţi în fiecare an la 16 august.

Foto: crestinortodox.ro